Ziua V: ”Străjerul unui Arcan”

Cea de-a cincea zi din cadrul expoziției-eveniment ”Sărbători fără culori” a fost dedicată lui Gheorghe Străjer și Ansamblului ”Plaiurile Pojorâtei”, a cărui poveste de viață se scrie în pași de dans și pe care vă invităm să o descoperiți în rândurile care urmează:

”E dimineață și e iarnă în Pojorâta. Într-o casă ca oricare, un om își bea cafeaua și se gândește la ziua de azi. Poate e 05:00 sau 07:00. Nu aș  știi să spun sigur. Dar îmi imaginez că stă în liniște și poate ascultă focul din sobă. Sau doar privește pe fereastră către sat.

El, mărunțel de statură, dar plin de viață și de energie își face deja planul și știe cu precizia unui ceas pașii pe care îi are de făcut când se apucă de coama unei case. Munca în construcții nu e deloc ușoară, însă în timpul rămas el mai face și alte lucruri. Lucruri despre care noi vrem să aflăm mai multe și îl sunăm.

Îi aud vocea pentru prima dată la telefon. Și simt ceva din acasă în vocea lui. E accentul care îmi aduce aminte de tataie Vasile. Îi mărturisesc asta și simt că distanța dintre cele două telefoane dispare instant. Îmi mărturisește repede: ”Nu prea vorbesc despri mini. Am o viață ușoară, simplă. Nu prea am ci povesti…”

Iar primul pas în povestea sa este făcut cu stângul. E un pas timid într-o nouă viață.

Când Badea Dorin strânge rândurile pentru formarea unui ansamblu de dansuri populare, se prezintă și el, deși nu fusese chemat și ”nici nu eram printre cei mai frumoși sau mai avuți din sat”. Însă, în sufletul lui se născuse o dragoste mare pentru dans și sorbea din priviri fiecare gest făcut de Badea Dorin, îi urmărea mișcările, cuvintele, cum numără, cum execută, chiar și cum îi așeza în scenă: ”Atât de drag mi-o fost, încât am furat de la Moș tot ce se putea fura…„

El dansa la repetiții, dar și după. Mergea pe terenul de fotbal să joace tot pașii pe care îi avea de învățat. Picioarele lui aparțineau acum dansului.

Și într-o zi, cineva trebuia să conducă Arcanul, un dans vechi bărbătesc. Au încercat rând pe rând toți flăcăii și mai zvelți, și mai frumoși, și mai îndrăzneți. La final, a primit și el o șansă.

Primul pas stâng pornit în Arcan, strigături și bătut în podele… și strigăturile lui Badea Dorin: ”Bun! Bun! Bun! Aista micu v-a condus pe toți!”.Vorbele lui Badea Dorin au răsunat atât de puternic, încât le mai aude și astăzi. Simte din nou acea căldură în tot corpul, ușurarea, mândria, dar și datoria morală de a purta acești pași mai departe. Iar probabil acela a fost momentul în care nu mai știm sigur dacă ”aista micu” a condus Arcanul sau Arcanul l-a condus pe el prin viață.

Următorul pas mare din viața fiecărui flăcău a fost armata. Sau cum s-ar spune ”a fost prins cu Arcanul”, căci soarta are căile sale și uneori ironia sa e atât de fină, încât numele celui mai drag dans al său poartă cu sine și semnificația de ”a lua cu forță în armată, a arcăni”. Dar armata nu îl poate separa de pasiunea sa, căci dansul nu îi dă pace și pare că-l înghiontește să nu-și odihnească pașii după o zi grea, ci să-i continue dansând. Zâmbesc, căci în timp ce-mi povestește, mi-l imaginez în unitate cu colegii săi explicându-le cu calm pașii. ”În 99, eram în armată, le împărtășeam colegilor mei soldați dansurile, căci tari mi-era frică să nu le uit.”

Și nu le-a uitat. Căci miercuri s-a întors acasă din armată și joi era deja la repetiții. Deși nu mai era demult un copilandru, fetele tot nu voiau să joace cu el, dar asta nu l-a oprit nici de această dată ”și am condus Arcanul de parcă nu a trecut un an.”

Pentru că partenera sa dansa acum cu alt fecior, iar el a ales să continue altfel, așa că următorul pas a fost să-i învețe pe alții. Așa cum Badea Dorin l-a învățat pe el. Sau poate nu chiar fix la fel, căci în prima sa zi în noua postură: ”M-am uitat în sală, am văzut cea mai timidă fată, m-am dus direct la ea și i-am promis că eu o s-o învăț să danseze.”

A format 5 perechi și i-a învățat cum a știut mai bine. Au fost invitați să danseze în Republica Moldova. Prima ieșire din țară. Un moment atât de important încât nu avea cum să-l rateze, chiar dacă pe atunci lucra la o fabrică și patronul îl amenințase că îl dă afară. Au urmat multe drumuri, multe repetiții, unele chiar în condiții grele ”făceam repetiții într-un cămin vechi, cum era de frig afară, la fel era și înăuntru”, dar se pare că pasiunea pentru dans ardea mai tare în sufletele lor și cu puterea ei au topit toate obstacolele din cale. Până într-o zi.

Eș și câțiva colegi s-au desprins din ansamblu. Au început pe cont propriu. Iar acest vis frumos care devenise realitate s-a sfârșit brusc pentru el, când, într-o zi, ceilalți colegi i-au spus că ar fi mai bine să renunțe și că nu dansează chiar atât de bine. Le-a cedat totul la notar, mai puțin dragoastea pentru dans. Partenera sa i-a rămas alături și un an mai târziu a luat naștere ”Ansamblul Plaiurile Pojorâtei”: ”Acest ansamblu, noi l-am plămădit.”

Au luat-o de la zero, dar puterea, dorința de a reuși și dragul de dans erau prea mari pentru a se putea opri. Și nu doar o dată s-a gândit să renunțe la dans, dar de fiecare dată când auzea pe undeva vreun sunet de vioară, picioarele parcă îi porneau singure și nu se mai opreau din jucat.

Știa și el că a pornit pe un drum greu și nu puține i-au fost încercările, dezamăgirile și gândurile că poate ar trebui totuși să se oprească. Își amintește cum odată trebuia să plece într-o deplasare și nu avea întreaga sumă de bani care să-i acopere cheltuielile. Primise promisiunea unei sponsorizări, dar care nu se concretizase încă până în ziua limită când putea da banii. A făcut cum a făcut și a reușit să achite, iar imediat după a venit și telefonul care îl anunța că banii îi fusese virați în cont. Și s-a gândit că poate Dumnezeu l-a pus la încercare sau a vrut să-i trimită un mesaj și să-l încurajeze pe drumul pe care l-a ales. Altădată, într-o duminică, era abătut și se întreba în sinea lui de ce în loc să stea și el duminica acasă cu familia, să stea liniștit, el umblă pe drumuri și se zbate să găsească cu ce să ajungă cu copiii la un spectacol în alt sat. Și chiar când era pe punctul de a renunța, un microbuz gol se pregătea să plece chiar în locul unde avea nevoie, iar șoferul se oferă să-l ajute. Poate și acel moment tot un semn a fost.

Dar primul și cel mai important semn pe care Cel de Sus i l-a dat a fost chiar în anul 2006. El, priceput în domeniul construcțiilor, avea șansa unui viitor mai bun într-o altă țară. La fel ca mulți alți românii din acele vremuri, decisese să-și încerce norocul și în altă parte. Avea dosarul pregătit, căci da, pare ciudat acum, dar atunci România nu era încă parte din Uniunea Europeană și nu era așa ușor să pleci. Dar cum spuneam, totul era pregătit și aștepta doar un telefon. În ziua respectivă l-a sunat cineva, care nu l-a mai sunat niciodată de atunci și l-a întrebat o banalitate, probabil ”Ce faci?”. Conversația care nu a durat mai mult decât un minut a fost suficientă ca viața lui să ia o cu totul altă turnură. Căci fix atunci a primit acel telefon. Dar el era ocupat. Iar unități să suni înapoi într-o țară străină nu prea erau…

”Am meditat mult la ceea ce s-a întâmplat și mi-am dat seama că așa a fost să fie. Dumnezeu mi-a zis să rămân aici și să dansez. Așa că m-am decis atunci că niciodată nu voi merge în alte țări să muncesc, ci doar să le arăt o altă față a acestei țări și prin tradițiile și obiceiurile noastre să le arăt străinilor cât e România de frumoasă. ”

Și chiar așa a făcut. A muncit atât de mult, a pus atât de mult suflet și a reușit. Românii noștri au bătut podelele de pe cele mai mari scene ale lumi, iar reacțiile oamenilor din sală i-au rămas pe veci întipărite în memorie. Știe că atunci când a dansat prima dată în America, domnului din primul rând, cel plinuț și cu mustață îi jucau ochii în lacrimi.

El iubește fiecare palmă de pământ din țara asta și o iubește altfel de cât știu eu sau de cât pot înțelege acum. Simt emoția pe care o pune în cuvinte când mă întreabă: ” Dacă nu avem noi grijă de țărișoara asta, de pământul ăsta care ne hrănește, apoi cine? Trebuie să învățăm să trăim și în armonie cu ceea ce ne-a dat Doamne – Doamne. Ce ne lipsește nouă aici? Eu nu am găsit nicio valoare materială care să mă facă să plec. Ce să-mi deie?

Părintii mei s-au chinuit să mă crească, nu mă lasă inima să-i las. Nici pe ei, dar nici dansurile. N-aș da locul meu de acasă sau sărbătorile din Bucovina pe toți banii din lume. Eu zic că nu mănânci cu 3 linguri și nici nu trăiești 3 vieți. Și pe urmă ce să faci cu banii? Când nu îi mai ai lângă tine pe cei pe care îi iubești… Poți cumpăra multe cu ei, dar nu pe cineva care să-ți trăiască viața, să-ți ducă o boală pe picioare sau să-ți îmbrățiseze părinții în locul tău.”

Și se lasă liniște.

După un moment lung de pauză, mi-ar plăcea să știu cum ar vrea să-l știe lumea, cum să-l prezint? Îmi răspunde scurt și fără să stea o clipă pe gânduri ”ca omul acela care m-o învățat dansuri sau care a învățat-o pe fata mea sau pe feciorul meu să danseze”.

El conduce Arcanul cu mândrie, iar Arcanul pare că i-a condus viața, căci acest dans bărbătesc vechi înseamnă rădăcină și ne poartă cu gândul la originile noastre, cea mai lungă parte a rădăcinei fiind cea mai veche parte a sufletului nostru. Tot din descrierea dansului, aflăm că silueta omului cu braţele deschise lăsate în jos reprezintă o persoană plină de bucurie şi pace, dar şi de resemnare, care primeşte cu optimism toate greutăţile prin care este trecut, Arcanul fiind un dans de încurajare înainte de luptă.

El e un om simplu, modest și care cu discreție își poartă viața în pași de dans între șantier și sala de repetiții. El construiește case, dar și caracterele tinerilor cărora le insuflă dragostea de țară și respectul față de tradițiile noastre moștenite din bătrâni. El construiește visuri pentru el și pentru fiecare copil care îl urmează. El este copilul mic și timid căruia Badea Dorin i-a pus scânteie la picior. Scânteie cu care ne luminează în drumul nostru către întoarcerea la rădăcini.

El e stâlpul de lemn care susține podul timpului între ieri și azi. El e străjerul care apară cu tot sufletul său tradițiile noastre strămoșești. El e cel care a descoperit arcanul dansul, dar și cealaltă semnificație a acestui cuvânt și anume ”taină, secret”. El pare că aude glasul pământului unde s-a născut și comunică cu acesta de fiecare dată când îl atinge cu piciorul în ritmul muzicii.

El este Gheorghe Străjer sau Gogu și alături de Ansamblul ”Plaiurile Pojorâtei” a încheiat cea de-a V-a seară de eveniment în cadrul expoziției ”Sărbători fără culori”.”

Ne dorim ca drumul lui și al ”Ansamblului Plaiurile Pojorâtei” să continue și să ajungă cât mai departe. Am decis ca o parte considerabilă din veniturile obținute în urma achiziționării lucrărilor prezente în expoziție, să fie redirecționată către cei care știu cel mai bine să valorifice și să pună în evidență tot ce are mai bun, mai frumos și mai curat această țară.

Lucrările pot fi achiziționate și de pe shop-ul online neogalateca.ro

După 5 zile intense de experiențe diferite în fiecare seară și încărcate cu multe emoții, am decis să prelungim expoziția ”Sărbători fără culori” până duminică, 14 februarie 2021.

Vă așteptăm cu drag și vă invităm să deveniți parte din povestea noastră!( Andreea Stefania Velicoiu)